Au mai rămas doar câteva cuvinte până la umilinţa totală. Urmează o victorie unilaterală a celui care atacă. Un succes împănat din greu cu o acută lipsă de opoziţie din partea celui umilit, pentru că oricum el nu mai contează şi probabil nici nu a contat vreodată. Eminescu spunea cândva – „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune”. 
Mai contează asta în secolul XXI? Nu, categoric. Mai avem puterea să descoperim că avem sentimente? Nu, categoric. Azi totul se cuantifică în bani, poziţie socială, „imagine” şi fals. Mai grav este că uzăm de acest fals ca nişte infractori. Nu mai suntem noi, nu mai vrem să fim noi, pentru că de fapt nu ne mai permitem să fim noi.
Azi dacă îţi dechizi gura, e mai bine să taci, oricum formula adevărului absolut a descoperit-o altcineva, înaintea ta, deci eşti penibil. Azi dacă nu ai un proiect pe facebook, nu exişti, dacă nu-ţi palmezi ţigara pentru că nu dă bine la imagine, eşti penibil X 2, dacă râzi, te burzuleşti şi în general dacă ai pretenţia de a fi uman, eşti penibil din nou,pentru că exişti şi pentru că timpul nu mai poţi să-l dai înapoi.
Noi încercăm mereu să ne adaptăm, să fim aşa cum alţii îşi doresc, pentru că altfel suntem demni de milă, elemente numai bune de pus la zid. Azi nu ne este permis să avem o zi proastă la muncă, iar dacă totuşi se întâmplă e imperios necesar să nu vorbim despre asta.
Să-l atingi pe cel de lângă tine e un lux, dacă-i zâmbeşti categoric ascunzi ceva, în general pe tine. Azi dacă e soare pe cer eşti nebun, de fapt soarele e doar pe cerul celuilalt, să ai pretenţia că străluceşte şi pentru tine e o crimă. De fapt cine suntem noi, să ne permitem să fim altfel decât vor alţii să fim?
Patrice Podina 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.