E Super să visezi :)

Dan Petrescu e un personaj pitoresc, unic în felul lui. E singurul român care a jucat 8 ani în Premier League și asta chiar e o performanță pe care nu cred că vreun alt mioritic o va egala prea curând. A adunat 279 de meciuri și 30 de goluri în cel mai puternic campionat din lume. Apoi s-a făcut antrenor și de atunci visează ca într-o zi să pregătească o echipă din Anglia.

Și tot visează Dan de prin 2003 încoace. Hai să facem un pariu! Eu zic, și de obicei la cam nimeresc, că nu va ajunge niciodată, nici măcar la o echipă din Championship, nu din Premier League. Deși e considerat unul dintre jucătorii importanți din istoria lui Chelsea (a nu se confunda cu vreo legendă a clubului de pe Stamford Bridge), Dănuț Petrescu nu are clasă pentru Anglia.

Coleric, posesor a unui limbaj suburban și o gestică de bufon, bisericos peste măsură (prea exagerează cu căderile în genunchi la fiecare fază în care arbitrul nu dă 11 metri pentru echipa lui), pesimist și plângăcios înnăscut (un pic ciudat pentru un fiu de cadru militar), mereu furat de arbitri, mereu sabotat, mereu, mereu, mereu…

Constant, Dan Petrescu ne arată că este un fin cunoscător al fotbalului din Albion. La începutul lunii septembrie se plângea că a avut ghinion la tragerea la sorți (CFR a căzut cu Djurgarden în turul 3 preliminar al Ligii Europa) și că ar fi preferat să joace împotriva lui Tottenham! De ce? Pentru că, cităm din atotcunoscătorul fotbalului:

„Acum nu-mi revin din șoc, preferam să joc cu Tottenham acasă decât cu Djurgarden pe sintetic, aș face oricând schimb! Am știut că voi cădea cu cea mai grea, asta-i soarta, ei sunt favoriți (adică suedejii). Să nu credeți că e o mare surpriză dacă Botoșani bate pe Tottenham, veți vedea, eu zic că sunt șanse 50-50! Veți vedea că Tottenham e nepregătită, va fi mai greu cu Shkendija pentru Botoșani”.

Așa suna analiza celui mai mare antrenor român din toate timpurile. ))))))) Acum că ne-am mai tras sufletul și ne-am recăpătat suflul zic să-i transmită cineva lui Dan Petrescu că echipa aia nepregătită (Tottenham Hotspur) a cam făcut instrucție prin Europa – 7-1 cu Maccabi Haifa în play-off-ul UEL, și mai recent, duminică, a mai dat 6 (șase!) lui Manchester United.

Acum, sigur că Manchester sau Maccabi Haifa nu sunt vreo Acadamica Clinceni sau Floriana să pornească cu prima șansă, după îndelungi și amănunțite analize tehnico-tactice marca Dan Petrescu. Și acum că nimerește Dănuț pronosticurile ca un tipser adevărat, ne mai întrebăm de ce nu va antrena vreodată în Anglia?

PS: Atât de obsedat de Anglia, Petrescu și-a inventat la un moment dat niște oferte, ba de prin Premier League, ba de prin „B”-ul lor (Championship), dar nah, cum era să antreneze niște amărășteni de genul Crystal Palace? La Londra te îmbraci frumos, te comporți ca atare, ai o altă atitudine.

Nu scuipi, nu înjuri ca la oi, nu-ți ponegrești jucătorii spunându-le că n-au nicio șansă cu Burnley, sau cu Fulham, ca să nu pomenim de Tottenham, sau Liverpool că ne trec fiori reci. Acolo, în Anglia, pentru milioanele cu care ești plătit trebuie să fii născut învingător, nu plângăcios.

Publicat în sport | Etichetat , , , | Comentarii închise la E Super să visezi :)

Ești „Super Dan” când arbitrii greșesc pentru tine și super victimă când se mai întâmplă și invers! VAR e un bull shit, nu fi fetiță Dan Petrescu

Bursucul este un animal dat dracului, un luptător înnăscut care atacă aproape orice animal, cu o ferocitate ieșită din comun, doar pentru a elimina orice mișcă în jurul lui! Recunoașteți comportamentul? Știți un personaj alintat „bursucul”? Cum se întoarce roata, nu-i așa nea Dane?

De data asta chiar cred că are motive să fie supărat. Nu sunt specialist, dar cred că Țefeeru’ a avut un penalti, la Debeljuh și, clar, un gol anulat degeaba. La Păun nu știu ce să zic. Într-o fază a fost faultat, în alta a faultat, deci aia cu trei penaltiuri las-o așa nea Dane.

Ai uitat nea Dane că în primul sezon ai avut vreo 7 penalty kick (poate pă engleză înțelegi mai bine), inventate? Ai uitat cum ți-ai arogat titlul al doilea pe care de fapt l-au muncit, deci îl și meritau Tony Conceicao și Alin Minteuan? Pe Minteuan l-ai scos din joc, dar Bunul nu uită, nici nu te iartă!

OK, ai fost furat și tu odată, grosolan, dar când celelalte echipe erau furate de ce nu cereai VAR? Hai să-ți spun o poveste cu VAR-ul, întâmplată exact la aceeași ora la care Gaz-ul cam făcea legea la tine în Gruia. Ai auzit nea Dane de Højbjerg? Joacă în campionatul acela în care tu nu o să ajungi niciodată – Premier League, la Tottenham.

No bun, Spurs a avut meci acasă cu Brighton & Hove și conducea cu 1-0. Dar vai, ce să vezi? În minutul 56, sub ochii domnului Graham Scott (un arbitru din țara aia în care, repet, tu nu o să antrenezi niciodată), se produce un fault evident. Scott lasă jocul să curgă, Brighton egalează. Apoi colegii din camera VAR îl atenționează pe domnul Scott că a fost fault la Højbjerg.

Domnul Graham Scott se duce să verifice, se uită ca văcuța la monitor și, după un minut în care vede din toate unghiurile faultul produs sub ochii lui, domnul Scott era la un metru de faza incriminată, validează golul și le cere colegilor de la VAR să nu-i mai conteste deciziile!!! Tu făceai infarct la faza aia nea Dane.

Dar ghici ce? Unu, Jose Mourinho, un nimeni pe lângă tine, evident, nu s-a tăvălit pe jos, n-a înjurat de toți sfinții, n-a scuipat. E drept că a făcut ochii mari, dar atât! Apoi s-a așezat pe bancă și i-a lăsat pe băieții lui să-și facă jocul și pe arbitru în plata lui.

Deci VAR e un căcat! Nu mai plânge după VAR ca o fetiță! Acum s-a greșit împotriva ta, dar ia fă un exercițiu de memorie și amintește-ți câte echipe au fost furate de dragul tău.

Publicat în sport | Etichetat , , , | Comentarii închise la Ești „Super Dan” când arbitrii greșesc pentru tine și super victimă când se mai întâmplă și invers! VAR e un bull shit, nu fi fetiță Dan Petrescu

Băbăeți, mă înclin!

Split este un oraş de poveste și de povestit, de care te îndrăgostești iremediabil. O piațetă dominată de pietre antice, pe care timpul și-a lăsat o amprentă evidentă, terase pentru toată lumea și toate gusturile, aleile înguste, ca un labirint și subteranele vechiului palat al lui Dioclețian, totul este istorie. Adăugăm plajele micuțe, neaglomerate şi apa limpede a mării Adriatice pentru a creiona un peisaj luxuriant, dar pe care ți-l poți permite. Cred că este evident că dintre toate orașele lumii, pe care le-am vizitat în viața mea, Split este alesul.

În Split activează și Hajduk, cea mai iubită echipă de fotbal din Croația, care are și cei mai faini suporteri. Galeria lui Hajduk se numește Torcida Split și tocmai a împlinit 70 de ani. Nu, nu clubul, ci galeria! La o aniversare așa frumoasă cum credeți că au sărbătorit ultrașii? Au aprins orașul, la propriu. Pentru ei fenomenul ultras e mai presus de rezultatele echipei, chiar și în zi de meci contra rivalei de moarte Dinamo Zagreb. Minunat!

Și dacă tot ne-au impresionat băieții ăștia duri, cu fețele ascunse sub fulare, hai să vă sun eu câte ceva despre ce înseamnă sportul în Split. O plimbare pe Rivera îți va îndrepta inevitabil pașii spre aleea dedicată sportivilor locali care au participat la Jocurile Olimpice. Sute de dale inscripționate cu numele celor care au contribuit la gloria Croației se întind pe mai bine de un kilometru. De altfel, niciun om care face o vizită în orașul de la malul Adriaticei nu poate rămâne insensibil la efervescența cu care localnicii susțin sportivii născuți acolo și mai ales echipa de fotbal fanion a orașului, Hajduk.

În Split, orice turist devine contributor direct la bugetul clubului. Suporterii au o bere a lor, cu însemnele clubului pe etichetă, iar jumătate din magazine sau terase au la intrare sigla lui Hajduk. În meniuri sau pe panourile promoționale ți se și atrage atenția că o cotă parte din vânzări vor fi redirecționate către clubul de fotbal. Hajduk Split nu este cel mai important club de fotbal din Croaţia, dar cu siguranță este cel mai iubit.

Fostul câștigător al turneului de la Wimbledon, Goran Ivanisevic, sau atleta Blanka Vlasic, dublă medaliată la Jocurile Olimpice de Vară de la Beijing şi Rio, în proba de săritură în înălțime, sunt doar doi dintre sportivii pe care localnicii i-au ridicat la rang de zei. Datorită numărului mare de sportivi olimpici, Split este supranumit și „Cel mai sportiv oraș” al Croației.

Publicat în sport | Etichetat , , , , , | Comentarii închise la Băbăeți, mă înclin!

Încă un flămând a venit în România

Ați auzit, nu-i așa, de William Soares da Silva? Nu? Nu creeeed. De fapt nici eu, dar citesc în presa noastră sportivă că a jucat la FC Porto! Păi când citești un titlu precum cel din captura foto…

ce faci dacă te pretinzi jurnalist de sport? Începi să cauți, că vrei să fii informat, cine e puiul ăsta de zmeu pe care jurnaliștii (sportivi) îl prezintă ca pe noua vedetă din Liga 1, omul care trebuie să-l facă uitat pe Bordeianu, asta fiind jucător de echipă națională! Bun, jucător de națională în lotul lărgit, așa la plezneală că dacă o fi să fie, să fie și el acolo (de Bordeianu zic).

Booon, găsim așa. William Soares da Silva s-a născut într-o favelă din Goiânia, capitala statului Goiás din Brazilia. Favela, pentru necunoscători, este un habitat spontan intraurban sau suburban al populației rurale migrate în număr excesiv, fără a beneficia pe deplin de serviciile civilizației urbane.

Nu e vina lui că un străbunic, cu vreo zece generații în urmă, hîța-hîța cu vreo escrava Isaura, a făcut ceva pui, care la rândul lor au procreat în timp. De fapt lucrul ăsta chiar la ajutat să ajungă în Europa. Dada la FC Porto, ca jucător comunitar, grație, aparent, seminției portugheze. În 2010 când a ajuns la FC Porto, William Soares da Silva avea deja 22 de ani! Semnat contract pe trei sezoane, viitor asigurat alea, alea.

Numai că domnul William Soares da Silva n-a apuca să joace nici măcar o secundă pentru FC Porto! Mai întâi și la început (în vara lui 2010, adică imediat după ce a semnat), Porto l-a trimis la Portimonense, un fel de FC Olt Scornicești, sau CFR Timișoara de pe la noi. Juma’ de sezon, 21 de meciuri, suficient să facă pasul spre Spania, la Recreativo de Huelva, în liga a doua, dar știți că la noi un neica nimeni trecut prin Segunda Division e un fel de Ianis Hagi. William Soares da Silva la Huelva – juma de sezon, zero meciuri, deci spaniolii îl trimit împachetat frumos, cu fundiță roz la Porto, să se spele pe cap cu el.

Stați, stați că ascensiunea lui William Soares da Silva continuă! Pierde vremea pe la echipele satelit ale lui Porto, că „Dragonii” nu-i găsesc un club care să-l accepte, să-i mai și plătească o parte din salariu, bașca să-l și joace, poate-poate o face impresie bună. Până la urmă, sezonul 2011/2012 îl prinde la Arouca, un fel de Săgeata Năvodari. 12 meciuri, nimic spectaculos, dar, cumva, cumva FC Porto scapă de el și-l vinde pe 200.000 de euro la Rio Ave.

Să ne înțelegem, Rio Ave e un fel de Pandurii Târgu Jiu, adică…e deja un pas înainte. Nu se impune nici acolo, dar, surprinzător, mai prinde un transfer, la Uniao Madeira! Pe asta chiar nu știu cu cine să o compar că a jucat preponderent prin ligile a 4-a și a 3-a din Portugalia. Și Sănătatea Cluj dă mai bine în statistici, serios! În fine, în două sezoane domnul William Soares da Silva se impune ca titular și bifează 68 de meciuri, ba a început să și marcheze (3 goluri!).

Urmează încă două sezoane la Cova da Piedade, să zicem un fel de Bradul Vișeul de Sus din Maramureș, adică numa’ eu știu de Bradul Vișeu, exact așa cum numai cei din suburbia Setubal, de lângă Lisabona, au auzit legendara Cova da Piedade! Da’ boss, da’ 70 de meciuri în liga a 2-a din Portugalia dă bine la CV pentru România.

Se întoarce domnul William Soares da Silva la Arouca. Observați că omul are o predilecție pentru Arouca, da? N-a rupt gura târgului, da’ mai prinde un transfer la Gil Vicente pentru sezonul 2019/2020. Cu 14 sezoane all time în prima ligă portugheză Gil Vicente e un fel de Gaz Metan Mediaș de la noi, deci echipă bună. Site-urile englezești zic că a jucat treiștrei de meciuri (33!!!) la Gil Vicente, apoi l-au pus pe liber. Tot liber, cum altfel, a ajuns și la Țefeer.

Și acuma revin la titlul care m-a făcut să pierd o oră să văd cine e William Soares da Silva, da la FC Porto. A jucat, sau n-a jucat? Și dacă da, când a jucat, că englejii zic că n-a juca!?!

Publicat în sport | Etichetat , , , , , , , , , | Comentarii închise la Încă un flămând a venit în România

Black Sabbath – „Paranoid” (Piano cover) – Powerplay-ul de marți

Salut. Propunerea muzicală de marțea asta este semnată de Gamazda, o pianistă din Rusia cu un talent incredibil. S-a născut la Moscova și provine dintr-o familie de muzicieni. Pe scenă se numește Alexandra Kuznetsova, iar eu am descoperit-o de ceva vreme, dar am așteptat momentul potrivit să v-o prezint și vouă, în cazul în care nu ați dat deja like și follow conturilor e din online.

Gamazda și-a început călătoria muzicală la vârsta de 3 ani. Acum este specializată în cover-uri din aria rock, folosind pianul. Este extrem de populară în online, unele dintre videoclipurile ei devenind virale! Cel mai mare succes al ei pe YouTube este această copertă a filmului Linkin Park „In the End”.

Eu vă propun însă, interpretarea piesei Paranoid a trupei Black Sabbath, asta așa pentru că săptămâna trecută v-am propus un concert întreg al trupei Halley, în repertoriul căreia era și piesa asta. Și credeți-mă pe cuvânt că și celor de la Halley le ieșea tare bine. Să revenim la Gamazda. Rusoaica asta care arată și într-un mare fel și care impresionează în interpretările ei, a absolvit cu onoruri Conservatorul Ceaikovski din Moscova. Adică nu orice școală muzicală, da? 🙂

Din 2019 o găsim și pe YouTube, pe canalul propriu, unde a început să-și încarce videoclipurile de cover geniale. Până în prezent, are peste 20 de milioane de vizualizări pe YouTube. V-am convins? So, enjoy!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | Comentarii închise la Black Sabbath – „Paranoid” (Piano cover) – Powerplay-ul de marți

Dacă prostia ar durea, o tibie ruptă ar fi ca o mângâiere

Pe fotbaliști nu-i duce capul, știm asta. Fotbaliștii nu au simțul ridicolului, știm și asta. Fotbaliștii sunt mai sensibili decât o domnișorică de 14-15 ani, nici asta nu-i o noutate. Că fotbaliștii se victimizează în cel mai penibil mod cu putință, ne-o demonstrează capturile video, reluările, verdictele analiștilor cu activitate în arbitraj.

Sursa foto: Digisport

Bă dar dacă prostia ar și durea, măcar pe jumătate din suferința pe care o simulează un fotbalist care cade secerat doar propria-i neputință… Gabriel Debeljuh ne-a demonstrat, în meciul cu FC Botoșani, că este demn urmaș al celui mai mare trișor din istoria Ligii 1, unicul, inegalabilul, regele penibilului și împăratul prostiei, Emmanuel Culio.

Gabriel mai are de muncit un pic până să-i fure toate titlurile argentinianului, dar are stofă nene. În minutul 53, băiatul ăsta care s-a adaptat perfect la valorile clubului pe care-l reprezintă, a căzut glonț în careul moldovenilor și a început să urle zici că-i amputau piciorul pe viu. Și dă-i cu zvârcoleala, dă-i cu suferința. Adversarul direct era la o jumătate de metru, dar ăsta e doar un detaliu care nu face altceva decât să agraveze penibilul situației.

VEZI AICI SIMULAREA PENIBILĂ A LUI DEBELJUH 

Debeljuh nu e singurul care se face de râs în cel mai grobian mod cu putină, ca să nu mai zică Vasile Manu că am ceva cu Țefeeru. În general fotbaliștii, fie din Franța, fie din România, fie din Trinidad Tobago, sau din Italia, simulează. Au o plăcere orgasmică în a se tăvăli pe gazon, în urlete și vaiete poate, poate îi păcălesc pe arbitri. Apoi vin reluările, ca în cazul lui Gabriel, și nu știm dacă să râdem, sau să aruncăm televizorul pe geam.

Dar atenție, băieții ăștia nu se tăvălesc pentru că ar fi excitați de mirosul de iarbă, ci pentru că de multe ori asta li se cere. Știți că pe vremuri era aia cu „Ai, n-ai mingea, dai la poartă”, acum se merge pe ideea „Bă, ai intrat în careu, te arunci”, adică ce se antrenează, aia ni se servește. Să ne mai mirăm că băiatul ăsta, crescut de Torino, n-a prins nicio secundă în tricoul echipei lui Gianpaolo?

Publicat în sport | Etichetat , , , , , | Comentarii închise la Dacă prostia ar durea, o tibie ruptă ar fi ca o mângâiere

Când nu ai simțul ridicolului, mai ești și daltonist și nu distingi culorile (politice)

Când oamenii n-au simțul ridicolului și vor să fie în centrul atenției cu orice preț, nimic nu-i poate opri să se facă de râs. Dorinel Munteanu a fost un fotbalist bun. N-a fost fenomenal, n-a excelat să zic așa. Niciodată tehnica nu l-a dat afară din casă, da nici vreun rupe-oase n-a fost. Era așa, ca apa sfințită, la locul lui. Marea lui calitate a fost munca, era genul ăla de jucător care căra pianul cum se mai spune. De aici și numele de alint – Neamțu’.

Pe scurt nu avea cine știe ce skill-uri și mai nou ne dovedește că nu are nici simțul ridicolului. Sigur, defecte și păcate avem toți, unele mai grave, altele mai light, sau poate așa le vedem noi. Dacă mă întrebați pe mine, aș zice că simțul ridicolului se atrofiază din cauză de prostie, de nesimțire, sau de disperare. Însă, la un om căruia i se spune Neamțu’ te-ai aștepta să posede acest simț împins înspre perfecțiunea nemțească.

Mie nu mi se spune Neamțu’, eu pentru cei apropiați sunt The Voice, Prințul, ăla de pe sport, sau Patricele. Bine, eu nici n-am jucat fotbal la nivel înalt. Recolta Groși și Phoenix Baia Mare sunt însă, niște repere. Atât am putut, și ca să depășesc complexul ăsta că nu m-am ridicat la un nivel măcar mediocru în fotbal, m-am autoeducat în alte cele. De exemplu eu nu întârzii niciodată, pe cât posibil evit să fac gesturi deplasate ori să spun cine știe ce trăsnaie. Uneori îmi iese, alte ori nu. Bine, știu că ăștia cu capacitatea asta de autocontrol formăm o minoritate neglijabilă.

Să revenim la Munti. În august s-a înscris în PMP și a fost cap de listă la alegerile din septembrie pentru Consiliul Local Galați. N-a atins nici măcar pragul electoral de 5%, semn că a trecut și el cândva prin Galați și cam atât. Că ridicolul apare de multe ori acolo unde nu te aștepți o dovedește tot Munti.

De fapt umilința de la locale a fost doar începutul ridicolului. Neamțu’ insistă că e politician și e iar cap de listă pentru o poziție de senator de Cluj, tot ca reprezentant al PMP. Adică după ce și-a lua șpițul în cur de la gălățenii cărora le-a făcut echipa campioană, acum se bagă pe Cluj, că ”U”, că Țefeer.

Că nu are simțul ridicolului ne-a demonstrat deja, că nu are nici simțul realității e și mai trist. Deci Munti vrea să fie votat de microbiștii din Cluj. Păi măi Dorinele, cele două echipe importante din oraș sunt controlate de PSD, în caz că nu știai. La Țefeer e directivă internă: faci cum trebuie și ce trebuie, zici cum zicem și ce zicem noi, altfel activăm adiționalele.

De la ”U” ai plecat la Steaua. Tu știi cum clocotește adrenalina în ”U”- iști numai când aud de Steaua? Și să-ți mai spun un secret. ”U” e controlată în tandem de PSD și de PNL, care la faza pe brand au pus-o de-un blat ca să fie bine. Dacă te gândești că în Cluj-Napoca ar mai fi Sănătatea și Victoria, îți spun tot eu cum stau lucrurile.

Deci virușii sunt de dreapta, dacă înțelegi ce vreau să spun, iar Victoria e de partea roșie a terenului politic. La final, stau eu și mă întreb cât este tupeu, câtă sfidare și câtă indiferență vis a vis de riscul de a fi ridicol în formă absolută. Serios, când spui că în calitate de senator vrei să sprijini pe ”U” Cluj, că e musai ca echipa să aibă propriul stadion pentru a putea juca un fotbal la nivel european…

Deci, băbăiatule, ”U” Cluj are stadion. Că la fotbal nu e chiar de nivel european nu-i o noutate, n-a fost niciodată și nici în viitorul mandat legislativ nu par să se alinieze astrele. Asta așa, ca să fii tu liniștit. ”U” Cluj are și suporteri, doar niște conducători care să fie și oameni de sport i-ar mai trebui.

Publicat în sport | Etichetat , , , , , , , , , | Comentarii închise la Când nu ai simțul ridicolului, mai ești și daltonist și nu distingi culorile (politice)

Bun așa, ați sanctificat-o?

Zeița de la Roland Garros, zeița de la Wimbledon, regina, bla, bla, bla, bla. Simona Halep este categoric sportiva cu cel mai mare impact în presa noastră, atât cât o mai putem numi presă sportivă. Zeița a purtat un ceas de 50.000 de dolari când a ieșit pe Dorobanților la o cafea, Simona s-a pârțit nu știu unde, dar ce frumos mirosea, cum se iubește Simona cu Toni, câți copii vrea Regina, vezi câți bani a încasat Simona pentru fiecare meci jucat în 2020, victorie fantastică a Simonei, ce face Simona cu milioanele câștigate din tenis, apoi eșec usturător pentru zeiță în nu știu ce turneu.

Sursa foto: prosport.ro

Ba e Prima Doamnă, ba e „aia” instabilă emoțional. Simona nu are continuitate, zeița, făcută praf de o necunoscută și din nou bla, bla, bla, bla, bla. Vă sună cunoscut, nu? În fond, e normal să se întâmple așa. Când ești în centrul atenției și coșul de pe bărbie e subiect de dezbatere națională. Inevitabil CTP-u’ se întreabă, în numele națiunii desigur: „Oare Simona nu face suficient sex? O fi acnee adolescentină, sau o erupție hormonală?”. Și iar bla, bla, bla, bla.

Acum mai vine și poza asta. Nici nu contează cine a făcut-o. Cu siguranță artistul e mândru de reușita lui, obiectivul potrivit, în unghiul potrivit, nu-i așa? Mie mi se pare de prost gust. Noroc că nu e român (fotograful), că deja primea marele premiu APPC.

Și uite, cred că de aia ajungem s-o detestăm. În loc să ne înclinăm în fața ei, a Simonei Halep cea care ne-a redat bucuria victoriilor la cel mai înalt nivel, sportiva care luptă până la limitele rezistenței fizice, până la urmă o campioană mondială, ajungem să reacționăm exact pe dos: „A nuuuu, nu iar Halep, ajunge, gata frate!”.

Mărturisesc că eu nu aștept cu vreo emoție meciurile ei, nici nu mă interesează ce face cu banii, nici cum îi place s-o facă cu Toni, nici câți copii vrea. Mă lasă rece lamentările ei, țipetele și reacțiile de multe ori nepotrivite pe o arenă sportivă, dar îi recunosc meritele, îi aplaud performanțele, ba chiar nutresc o oarecare admirație pentru spiritul ei de luptătoare.

Dacă și eu am ajuns să scriu asta chiar e momentul să o sanctificați!

Publicat în sport | Etichetat , , | Comentarii închise la Bun așa, ați sanctificat-o?

Waw, Halley! (via georgemotoc.com) – Full concert, în loc de powerplay

Când numa’ stai cu o bere-n mână și îți asculți propriile creații n-ai cum, credeți-mă, n-ai cum să nu ai flash-uri din tinerețe. Mai o băută, mai o tăvăleală, mai un concert. Îți amintești de gașca de acasă, de băieții ăia cu care mergeai cu cortu’ la Firiza, cu care mai împărțeai o sală de repetiții și-o țigară pe trepte la Casa de Cultură.

La noi acasă, în Baia Mare, am fost cândva o cumunitate rock tare faină. Trupe care abordam toate genurile. Fain nene, fain de tot. De pe vremea aia, azi mai supraviețuiesc Dirty Shirt, sigur, cred că și Legion. Restul ne-am cam lăsat. Bine, cei adevărați mai cântă prin tot felul de proiecte, unii trăiesc din muzică, alții au rămas în fenomen, dar în spatele scenei.

Dar nu vreau s-o lungesc pentru că azi vreau să vă supun atenției nu o piesă, ci un concert întreg. Mi-am amintit de Halley, un fel de Cult Band, o trupă simbol, printre primele din era post-decembristă. Mi-am amintit că am văzut concertul ăsta pe blogul lui George Moțoc și am tastat georgemotoc.com. Știam eu că o să-l găsesc acolo și tare bine mi-a picat. So, dați click pe butonul play și trăiți, sau retrăiți vremurile alea.

Trupa Halley înseamnă (nu vorbesc la trecut, pentru că azi sunt din nou acolo, în sala, ca atunci în ’94):
Cristi Lazar – bass
Puiu Solobot – chitara solo
Dan „Rini” Craciun – voce
Laci Ernst – tobe
Lucian “Ciuci” Dragos – chitară

Vezi și Falling for you (powerplay-ul de marți)

Publicat în muzica | Etichetat , , , , , , , , | Comentarii închise la Waw, Halley! (via georgemotoc.com) – Full concert, în loc de powerplay

Și-au dat șepcile jos și s-au apucat de fotbal

Restanțieri la materia fotbal, cu Adi Falub antrenor, studenții Universității Cluj au redescoperit materia la care până mai ieri notă de trecere ar fi primit doar de la suporterii mai îngăduitori. Meciul cu Turris Turnu Măgurele a fost ca un examen, pe care l-au luat cu brio. Cu sau fără victoria din întâlnirea cu Pandurii Târgu Jiu, ”U” Cluj a bifat pe feuda familiei Dragnea al treilea succes în ultimele patru etape, 4-1 în fața uneia dintre echipele, totuși, bune ale campionatului.

Foto credit: Dan Bodea

Perioada bună pe care o traversează „Șepcile roșii” este vizibilă nu doar pe teren, ci și în clasament unde alb-negrii avansează ca un atlet ce a declanșat sprintul pe turnantă. Meciurile cu adevărat importante abia acum încep (Concordia Chiajna – et. a 8-a, CS Mioveni – et. a 9-a, Rapid – et. a 10-a, Farul et. a 11-a samd), și tocmai din această perspectivă victoria de la Turnu Măgurele e ca o doză de vitaminizare mentală.

Ce s-a întâmplat de la ultimul meci al sezonului trecut, până la succesul cu Turris? În primul rând s-au schimbat majoritatea jucătorilor. Neciu și Gavra sunt ultimii supraviețuitori din echipa care a pierdut ultimul meci din campionatul trecut (1-2, acasă cu Metaloglobus). Andrei Mureșan, George Florescu și Dorin Goga erau pe atunci de neînlocuit.

Cu Enache la catedră, Mureșan e doar rezervă, iar Florescu nu mai face parte din lot. Doar Goga a rămas simbolul altei epoci din istoria Universității, însă și el mai mult un „Consigliere” de imagine. Pe brațul lui Gabriel Tamaș, banderola de căpitan capătă din nou simbolistica pe care o reprezintă. În jurul căpitanului, locotenenții Rus, Luchin, Novac și Filip împart generos mostre de încredere și sacrificiu.

Din noua generație, despre care s-a tot vorbit, încep să se remarce Neciu, Telcean, Meșter, Negrean, Mânărean și Alex Pop. Pârvulescu, uitat pe bancă, sau prin tribune, și-a regăsit și el încrederea, iar Gavra, chiar dacă nu mai e golgheterul de altă dată, e nelipsit din structura ofensivă și contributor decisiv la golurile echipei.

Victoria categorică cu Turris, 4-1 în deplasare (marcatori Pârvulescu, Novac, prima dublă din carieră, și Mânărean), s-a conturat pe fondul unui joc cum nu a mai prestat ”U” Cluj nici în sezonul în care a ratat la baraj promovarea în Liga 1. Răsplata progresului se vede în clasament, locul 2 (13 puncte), promovabil, la patru lungimi în urma Universității Craiova. În limbaj fotbalistic se spune că victoriile aduc victorii și exact de victorii au nevoie studenții pentru duce echipa acolo unde îi este locul.

Publicat în sport | Etichetat , , , , , , , | Comentarii închise la Și-au dat șepcile jos și s-au apucat de fotbal

Cum naiba să creștem dacă e o rușine să greșim?

Cândva eram considerați brazilienii Europei, iar Hagi era Maradona din Carpați. Cam tot pe atunci în Islanda fotbalul îl jucau mai mult turiștii care vizitau minunăția nordului (Islanda e o țară magnifică, în ciuda frigului îngrozitor). Localnicii aveau vagi noțiuni despre Sportul Rege de la antreprenorii din Regatul Marii Britanii, care dezvoltau câte o afacere în țara lor. Și totuși, fotbal se juca, empiric, așa cum o făceam și noi în copilărie, pe maidan cum se spune.

Pe la începutul anilor 2000, pe vremea când Gică Hagi, Adi Ilie, Neluțu Sabău, sau Marius Lăcătuș aveau deja statui în inimile noastre, după trei prezențe la Cupa Mondială și alte două la turneul final al Campionatului European, omul însărcinat cu dezvoltarea sportului în Islanda a avut o idee – să dezvolte sportul la care de obicei, el și ai lui, se uitau cu admirație la televizor.

Au apărut sute de terenuri de fotbal, ridicate strategic, în apropierea școlilor. Impactul a fost imediat, rezultatele au venit, însă, mult mai târziu. Abia în 2016 s-a calificat Islanda la primul European. De atunci până azi nordicii impresionează la orice turneu final se califică. Și dacă nu se califică nu-i un capăt de țară. Nordicii au înțeles din prima că nu e o rușine să mai și greșești.

Spre deosebire de noi românii, islandezii au înțeles că succesul înseamnă oportunități și decizii. Relieful nu-i ajută, dar a existat acea oportunitate de a dezvolta fotbalul și au luat decizia corectă. Generația asta a lui Gylfi Sigurdson a jucat împreună cam cum au jucat și ai noștri pe vremea Luceafărului. Cum spuneam, nu au avut succes din prima, dar nici nu i-a stigmatizat vreun concetățean/suporter, nici vreun analist TV care le știe pe toate.

În meciul de baraj pentru EURO 2021 Islanda ne-a arătat ce înseamnă să joci în echipă cu un prim 11 care împreună avea 344 de ani și o medie de 31,3 ani. La 27 de ani ai lor, Magnusson și Traustason au fost juniorii Islandei. La Reykjavik, Mirel Rdăoi a răspuns cu un prim 11 de 315 ani și o medie de 28,6.

A urmat meciul cu Norvegia, primul 11 al nostru a fost cu 29 de ani mai tânăr (286 de ani), cu o medie de exact 26 de ani. Nordicii au avut împreună 278 de ani și o medie de 25,2 ani. Ce voiam să demonstrez cu cifrele astea este că nu adolescentul Haaland ne-a spulbera visele. El a fost omul care a dat strălucire unei echipe mature.

Firesc au apărut și analizele. N-am jucat nimic, n-am legat pase, n-am avut idei, în general n-am avut… Să avem ce? Poate curajul de a mai și greși, că în rest, nu știu ce să zic. Talent este, altfel nu cred că ajungeam în semifinale la tineret doar așa, cu bulan cum le place unora să zică. Poate ne lipsește, nouă ca națiune, și lui Mirel Rădoi, curajul de a ne bucura și de a fi optimiști, de a da încredere generației ăleia de a ajuns până în semifinalele europeanului de tineret.

Îmi amintesc de un derby Steaua – Dinamo. Rădoi era căpitanul roș-albaștrilor. A dat o pasă la portar, interceptată de adversari și Dinamo a câștigat. A greșit, dar ce fotbalist a fost? Poate a greșit și în alegerea formulelor de joc în meciurile cu Islanda și Norvegia, dar cine nu are curaj nu greșește, nu-i așa? Ne-ar plăcea ca Marin, Hagi junior, Pușcaș și restul să ne ducă la europene și la mondiale, dar nu-i lăsăm să învețe, să prindă aripi. Păi cum să crească dacă nu au voie să greșească?

Publicat în sport | Etichetat , , , , , , , , , | Comentarii închise la Cum naiba să creștem dacă e o rușine să greșim?