Poveste de iarnă

De mai bine de o jumătate de viaţă detest luna decembrie, craciunul şi în general tot ce ţine de perioada asta. Am fost întrebat de ce. Evident aş găsi o mulţime de lucruri pe care să le aduc ca şi argumente, de la vânzoleala de prin magazine, până la oamenii zgribuliţi, care evident devin neprietenoşi din cauza frigului şi terminând fireşte cu colindele, care mie nu îmi inspiră altceva decât milogeală şi în niciun caz bucuria naşterii unui personaj biblic.

omul de zapada_2011Hai că mă lungesc şi nu e cazul. Povstea mea de iarnă s-a petrecut în 2004, nu mai ştiu dacă era ianuarie, sau februarie, ştiu doar că era frig, se lăsase întunericul şi am acceptat să merg la o bere cu cel care fusese adus în TVR să-mi ia locul. Înainte să mergem la bere ne-am abătut din drum să salutăm o fată, iubita la acea vreme a celui care mă scotea la bere.

Nu ştiu câţi dintre voi aţi trăit senzaţia asta, dar ştiu că eu am rămas marcat de întâlnirea respectivă. Zilele ce au urmat am fost răvăşit, credeam că numai mie mi se poate întâmpla să mă îndrăgostesc dintr-o privire, de iubita colegului meu. Cât timp am împărţit redacţia am avut câteva tentative timide de a-l scoate eu la bere, în speranţa că nu va veni singur.

Evident nu s-a întâmplat asta, anii au trecut, iar eu am rămas cu amintirea acelei fete frumoase, simple, i-am revăzut ochii calzi şi i-am atins mâinile acelea mici, de o frumuseţe pe care doar un sculptor ar putea să le redea vizual aşa cum mi-au rămas mie întipărite în minte. Vreme de opt ani ne-am intersectat datorită meseriei noastre, ne-am zâmbit, am schimbat câte o vorbă şi atât.

Apoi a venit primăvara şi ca într-o poveste frumoasă ne-am regăsit. Opt ani au trecut până să se întâmple ceea ce doar în gând credeam că e posibil. După atâta vreme fata pe care nu am reuşit să o uit, deşi mi-am impus la un moment dat acest lucru, era chiar în faţa mea. Mâna ei, pe care doar în gând o atingeam, era acum în mâna mea, iar zâmbetul din iarna aceea era tot pe chipul ei, doar că acum îmi era adresat mie.

Am trecut împreună prin arşiţa verii şi am înfruntat de mână ploile toamnei, acum e iarnă iar şi îmi revine în minte seara acea din 2004. E cea mai frumoasă amintire. Nimic nu se va compara vreodată cu seara aceea, nimic nu poate schimba privirea aceea şi zâmbetul discret.

Au trecut anii şi peste noi, dar mintea mea refuză să depăşească acea seară, în suflet mi-a rămas acea întâlnire banală, absolut întâmplătoare, ochii mei văd şi azi privirea ei, zâmbetul şi mâinile ei finuţe. Povestea asta de iarnă este singura care mi-aş dori să nu aibă un final, povestea asta trebuie scrisă în fiecare zi, iar atunci când va ajunge la final sper să fiu cărunt şi nepoţii mei să fie mari.

Postul ăsta nu poate să aibă un final, aşa cum nici povestea acelei seri de iarnă nu trebuie să ajungă la capăt, pur şi simplu ea trebuie să continue, măcar pentru restul de viaţă ce ne-a mai rămas…

Anunțuri

Despre Patrice Podina

Daca eu vorbesc despre mine, vouă ce vă rămâne?
Acest articol a fost publicat în una, alta și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.